Otto s-a trezit cu
perechea de aripi într-o dimineaţă de mai. Camera sa era în mansarda
ciupercii de iarbă dulce, aşa că nu i-a fost prea greu să se urce pe acoperiş
fără a fi observat de cineva.
Obişnuia ca în
fiecare noapte să se întindă pe pălăria albă a ciupercii şi să se uite la
stele. Îi plăcea în mod deosebit să privească dansul Arei, ale cărei raze îi
mângâiau timid faţa.
Jocul preferat al
Arei era să plutească alături de prietenele sale printre undele aurorei
borealis. Îşi puneau rochii de voal multicolore şi se lăsau purtate, într-o
legănare uşoara, de cântecul ei. Otto o privea fermecat şi simţea cum
fiecare mişcare a Arei îşi lăsa amprenta în sufletul său.
În visele
sale, Ara cobora în lumea lui şi ţinându-l strâns de mână îl purta spre cer. La
umbra lunii, îi ţinea capul în poală şi-l mângâia spunându-i poveşti despre
începuturile lumii.
Se construiau unul
pe celălalt, frântură cu frântură, respiraţie cu respiraţie. Ea îl făcea
posibil prin culorile sale, iar el îi respira nesătul bătăile inimii.
Dimineţile îi găseau îmbrăţişati şi îi trezeau brutal, amintindu-le că nu
puteau exista decât în vis. Atunci, ţineau strâns unul de altul şi se luptau cu
ochii închişi să prelungească noaptea măcar cu câteva secunde, dar
realitatea devenea de-a dreptul criminală.
Într-o zi, Ara
şi-a făcut curaj şi a pornit către Otto, sfidând Soarele.
- -Ai să te stingi,
i-a spus acesta, căci locul stelelor nu este printre oameni.
Dar Ara se simţea
nemuritoare, şi cum zbura în plină lumină spre lumea de jos a înţeles deodată
că nu mai era cale de întoarcere.
Otto era însă
convins că Ara exista numai în vis, aşa că atunci când i-a apărut în cale nu a
recunoscut-o. De tristeţe, aceasta s-a transformat în praf şi i s-a impregnat
în trup, pe partea stângă, puţin mai jos de piept.
Acum o caută
în toate stelele şi, din când în când, fără să ştie de ce, duce puţin mâna spre
inimă, pe care o simte puţin mai grea şi puţin mai goală.
No comments:
Post a Comment