Jun 10, 2012

Ana



Sunt genul de persoană comună, pe care nu ai remarca-o ca având ceva deosebit într-un grup de oameni. Dimineţile am acelaşi ritual: mă trezesc, fac un duş, prepar o cafea la ibric şi citesc presa. Viaţa mea curge  în linii mari ca melodia unui disc vechi, pe care o asculţi de atâtea ori încât de la un punct ajunge să facă parte din decor.
Zilele mi le petrec lucrând ca barman într-un pub din centrul oraşului, iar seara, după muncă ies în vreun bar de jazz din apropiere, mănânc ceva şi mă uit la străini. Este una din micile mele plăceri acest joc de-a voyeurismul în care mă deconectez de la propria-mi viaţă şi privesc neobservat în a lor. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu-mi plâng de milă, doar că îmi place să fiu singur. Încă de mic am fost un copil retras. Nu am reuşit să îmi fac prea mulţi prieteni, dar acest lucru nu m-a deranjat câtuşi de puţin. Pentru mine singurătatea a venit ca un lucru firesc.
*
Pe Ana am întâlnit-o prima dată in metrou. Am fost oarecum surprins să remarc că cineva făcea aceleaşi jocuri ca mine. În spaţiul acela care îţi invadează intimitatea, unde fiecare îşi îndreaptă privirea înspre un câmp mai degrabă inexistent, unde numai copiii privesc drept cu nişte ochi sfredelitori şi curioşi, Anei îi plăcea să se joace cu reflexiile. Ochii ei căutau în geam privirile rătăcite ale câte unui călător şi începeau un joc de du-te-vino până ce interlocutorul buimăcit ceda sau cobora din metrou. Nu avea mai mult de douăzeci şi cinci de ani. Purta un pardesiu roşu de toamnă, o fustă în aceeaşi nuanţă şi balerini maro. Părul negru şi-l ţinea prins într-o coadă lungă la spate.
M-a zărit probabil cu coada ochiului pentru că atunci când m-am pregătit să cobor, s-a ridicat după mine şi m-a atins uşor cu mâna pe umăr.
-          Hei, ştiu că nu ne cunoaştem, dar nu mai vreau să fiu o insectă.
-          Mi-e teamă că nu înţeleg, am răspuns, surprins de nefirescul afirmaţiei sale.
-          E ca şi cum întreaga viaţă ne-o trăim cu antenele ridicate, ca nişte insecte lovindu-ne unii de alţii, setaţi pe modul automat, fără nimic uman din partea noastră. Ne oprim. Pornim. Mergem aici. Conducem acolo. Toate, în mare, ca un reflex condiţionat pentru supravieţuire. Te-am observant în metrou analizandu-mă şi mi-am făcut curaj să te abordez. Aş vrea să te cunosc, să te văd. Nu vreau să fiu o insectă, înţelegi?
*
În cafenea, mai târziu, am început să vorbim. Nu-mi amintesc ce i-am putut povesti despre mine, într-un moment am râs amândoi, cineva a făcut prima glumă, am descoperit că ne plac aceiaşi autori şi filmele cu Ana Karina. În timp ce chelnerul ne aducea a doua cafea, Ana îşi aprinde o ţigară şi începe să-mi povestească cu o voce joasă..
*
A început când am împlinit doisprezece ani. În fiecare zi, timp de zece ani, în noaptea aniversării mele visam că intram într-o casă. Avea toate camerele goale, în afară de una, în care se afla o oglindă mare, lungă, în faţa căreia mă aşezam mereu şi priveam neputincioasă nerecunoscându-mă. Nu mai eram eu cea din oglindă. Ba nu, de fapt imaginea din oglindă îmi semăna leit, dar simţeam instinctiv că nu eram eu. Un alter ego care nu ar fi trebuit să existe. În cele câteva minute cât stăteam şi priveam, întregul chip îmi îmbătrânea şi faţa îmi era brăzdată de câte un junghi de durere. Îmi e foarte greu să explic cuiva acele sentimente, dar pe parcurs am înţeles un lucru. Cea din oglindă mă ura din tot sufletul, o ură care nu ar fi putut fi vindecată de nimeni. Dimineaţa când mă trezeam, o şuviţă de păr îmi era albă, iar acum, dacă nu m-aş vopsi, părul mi-ar fi complet alb.
Cât am fost mică mama obişnuia să îmi spună că atunci când îţi e teamă de ceva, îţi doreşti mai mult decât orice să îl faci să dispară. Vrei ca viaţa ta să se reîntoarcă în acel punct în care nu ştiai de existenţa acelui lucru care îţi provoacă teamă. Vrei să construieşti în jurul tău un zid mare şi protector şi să îţi trăieşti vechea viaţă acolo. Însă nu realizezi că ceea ce faci de fapt este să trăieşti o viaţă nouă înconjurată de un zid.
Am înţeles acum ca alegerea nu constă în a te întoarce la cum erau lucrurile înainte ci în a te ascunde sau a merge chiar spre lucrul care te sperie.
Astăzi voi împlini douăzeci şi trei de ani şi cumva simt că va fi ultima mea zi…
*
De atunci au trecut doi ani, dar eu încă o mai caut pe Ana printre oamenii de la metrou. Mi-o imaginez stând pe scaun, în paltonul ei roşu, jucându-se de-a v-aţi ascunselea cu străinii prin geamurile fumurii.

No comments:

Post a Comment