Atâtea întâmplări pornesc de la o fereastră deschisă încât nu m-a mirat defel, ca în acea dimineaţă de iulie să zăresc în faţa casei o femeie fără umbră.
Era cu adevărat zăpuşală, în asemenea măsură încât, încă de la orele şapte ale zilei nu mai puteai închide un ochi fără să te scalzi în aşternuturi. Mi-amintesc bine de femeie, pentru că în dimineaţa aceea îmi propusesem să lucrez la un vechi tablou. Aveam prostul obicei de a începe multe schiţe deodată şi sfârşeam prin a nu termina nici una. Profitând de faptul că aveam o zi mai libera, m-am decis să ies în parcul de lângă casă pentru măcar o jumătate de oră şi să încerc să termin o lucrare pe care o abandonasem de câteva zile.
*
Femeia avea în jur de treizeci de ani, dar trăsăturile calde ale feţei şi ochii de un verde sclipitor o făceau să pară mult mai tânără. Stătea ţeapănă în mijlocul drumului şi privirea părea să-i fie atrasă de un punct îndepărtat şi oarecum nedefinit.
Am trecut pe lângă ea fără să fiu în stare să-i spun ceva, tot ce puteam face era să o privesc fascinat. Era o prezenţă aparte, aproape imaterială. Avea părul uşor ciufulit şi ochii mari, brăzdaţi de gene lungi mă fixau într-un mod ciudat. Între degete ţinea o panglică verde murdară ale cărei vârfuri erau uşor arse, dar care în mâna ei părea cel mai important lucru de pe pământ. După câţiva paşi, i-am auzit vocea strigându-mă. Ne-am aşezat la umbra unui copac şi a început să-mi vorbească.
*
Numele meu este Lylo. Când eram copil bunica obişnuia să-mi spună că atunci când oamenii nu mai suportau povara secretelor, urcau în vârful muntelui Leyni şi le îngropau la rădăcina unui mesteacăn.
De când am aflat povestea mi-am încredinţat arborelui întreaga viaţă. Vezi tu, neavând deloc prieteni, copacul acela însemna tot ce era mai important pentru mine. Mergeam seară de seară, îngenuncheam în faţa lui şi ascunsă de lumina rece a lunii îi şopteam secretele mele. Singura urmă pe care o purtam cu mine era umbra. Umbrele ne amintesc mereu de lucrurile pe care le ascundem înăuntrul nostru fie că ne împovărează sau nu.
Există secrete care te pot bântui sau secrete care te vindecă; ai secrete de care nu te poţi despărţi şi secrete care nu-şi vor da drumul din tine. Bilete de dragoste, promisiuni, regrete, toate aceste mărunţişuri fac parte din ceea ce eşti. Dar lucrul interesant despre secrete este că uneori este mai bine să le împărtăşeşti.
Într-o zi ceva s-a întâmplat cu arborele, cineva i-a dat foc şi cu el s-au dus şi secretele. Îmi amintesc cum în seara aceea pe cerul senin au apărut fâşii arzânde, scânteietoare care şopteau cuvinte indescifrabile. Tot ce am mai găsit a fost panglica pe care o legasem în jurul trunchiului.
Ai crede probabil că ar trebui să fiu uşurată, dar acum mă simt ca şi cum cineva mi-ar fi descompus viaţa în bucăţele şi le-a împrăştiat prin aer. Uneori, avem nevoie de secrete pentru a putea merge mai departe.
*
Abia peste ani, când mi-am văzut picturile terminate, privindu-mă de pe pereţii atelierului, am înţeles pe deplin tot ce a vrut să-mi spună. Întreaga mea viaţă mi se dezvelea în fiecare textură, umbră şi culoare din tablouri ca un puzzle imens ale cărui piese erau parcă legate între ele printr-o panglică subţire şi verde.
No comments:
Post a Comment